Relaţia copii-bunici

Relaţia copii-bunici

Relaţia copii-bunici

februarie
4
2015

Pare surprinzătoare uneori apropierea dintre bunici şi nepoţi, indivizi aparţinând unor generaţii diferite, între care este, în medie, jumătate de secol. Unii se apropie de finalul vieţii, ceilalţi sunt de abia la începutul ei. Inconştient poate fi vorba de o dorinţă de întoarcere în urmă a celor dintâi şi de o nevoie de cunoaştere a celor din urmă.

Bunicii se bucură să împărtăşească nepoţilor amintirile şi experienţa lor de viaţă, iar copiii le vor asculta cu răbdare si încântare.

Se spune că bunicii sunt mai toleranţi şi mai blânzi cu nepoţii decât au fost cu proprii copii. Având o responsabilitate mai scăzută în creşterea şi îngrijirea lor, privind lumea cu mai multă înţelepciune decât în tinereţe, bucurându-se de viaţă care înmugureşte din nou lângă ei, acest lucru este, de regulă, adevărat.

Adesea, bunicii care în tinereţe nu au avut timp de proprii copii, compensează preocupându-se de nepoţi.

Ei au un rol important în dinamica familiei extinse. Cu toţii ne imaginăm nişte bunici oricând disponibili, răbdători, gata să se joace, să spună poveşti, să explice nepoţilor câte-n lună şi în stele, să gătească prăjituri şi mâncăruri gustoase la comandă. Unii sunt mai apropiaţi de această imagine, alţii sunt mai anxioşi, mai puţin permisivi în ceea ce priveşte activităţile cu potenţial de risc (căţărat, sărit, mers cu rolele sau cu bicicleta, etc.)

Unii bunici tind să-şi răsfeţe nepoţii, acţionând, din păcate, în detrimentul autonomiei şi independenţei acestora. De exemplu, ei îl hrănesc pe cel mic şi atunci când acesta ştie să mănânce singur, îl îmbracă ei, chiar dacă el poate singur, îl spală sau fac diverse alte lucruri în locul lui. Nepoţii, la rândul lor, eludează cu mai multă uşurinţă regulile stabilite de părinţi atunci când îi au pe bunici de partea lor. Totuşi, ar fi bine să existe o comunicare autentică între părinţi şi bunici, astfel încât mediul în care se dezvoltă copilul să fie constant.

În unele familii bunicii ajung să fie, încă de la naşterea nepotului, substituṭi parentali. Fie că părinţii nu au timp să se îngrijească de copil, fie că mama a fost, la rândul ei, răsfăţată, devenind imatură emoţional, bebeluşul este lăsat în grija bunicilor. În acest caz, oricât de afectuoşi şi de bine-intenţionaţi ar fi bunicii, el trăieşte un sentiment de abandon. În lumea sa psihică, figurile parentale vor fi reprezentate de bunici şi, mai târziu, dacă îşi va relua locul în familia părinţilor, nu va simţi niciodată că aparţine acolo.

Este bine să „profitaţi” dacă aveţi bunici, rugându-i să le împărtăşească nepoţilor din experienţa lor şi să-şi petreacă timp cu ei. Copiii vor învaţa astfel despre trecutul lor, îşi vor cunoaşte rădăcinile, vor înţelege că mama şi tata au, la rândul lor părinţi şi că ei vor deveni, cândva, părinţi. Iar dumneavoastră veţi avea mai mult timp pentru viaţa personală sau pentru aceea de cuplu. Dar, totodată, încercaţi să menţineţi rolul fiecăruia în spaţiul familial, fără a-i încărca pe bunici şi fără a-i obliga să-şi asume din nou responsabilităţile unui părinte.

Comentarii

comentarii

Autor: Adina Scarlat

Cuvinte Cheie: ,

comentarii: 0

Lasă un răspuns